Vasile Menzel

    De Crăciun, printre îngerii Domnului.

 Dragi cititori hai să ne cunoaştem,

            Vă invit la un joc „De-a serioaselea” despre muzică. Bun, să-ncepem! Numărăm: 1,2,3,4…ş.a.m.d.Cifre (matematică). Numerele le transformăm în litere: A,B,C,D (literatură).

Ne oprim la litera a doua, B (mare) şi ce aflăm? Că în muzica clasică acest B (mare) ar putea fi Bach. Johan Sebastian.

Am dat de un uriaş, chiar de părintele muzicii clasice, cum este supranumit. (Mai mare decât noi toţi împreună). Mă întorc în timp, cam pe la 1685 (când s-a născut) şi îl salut. Bună seara domnule Bach! V-am auzit din strană cântând la orgă, a fost o încântare. Parcă pluteam ca îngerii Domnului, pe tavanele bisericii, vibrând cu „Patimile după Ioan” şi „Patimile după Matei”.

Ce minunate cantate: Hm! Vă uitaţi la mine mirat. Nu mă cunoaşteţi, nu sunt de aici, dar voi reveni curând să vă ascult „Oratoriul de Crăciun”. Acum, trebuie să mă întorc la ai mei, să le spun că vă cunosc şi cât de mult vă iubesc. Revin la timpul real, de azi şi vă rog nu uitaţi, măcar de Crăciun să vă procuraţi acele „Patimi…” şi acel „Oratoriu…”. Ascultaţi-le şi veţi auzi bucuria. Bucuria Marii Sărbători cu globuri, artificii şi lumânări aprinse în brad, alături de veşnicul Moş Crăciun care vă va aştepta în prag. „Moş Crăciun cu plete dalbe…” MUZICĂ…” de prin nămeţi”.

AUZI?

Auzi glasul acela, al trompetei?

Plânge, acompaniată

de pianul duios, disonant,

aproape confuz.

De ce trompeta iubeşte

atât de mult, până la epuizare?

Dar corzile? Sunetul mângâietor de viori, de ghitară

te-ndeamnă să uiţi.

De ce saxofonul sfios

ne vorbeşte adesea

de iubirea pierdută?

Încâlcite cuvinte

rostite din suflet,

rostite din inimă, da,

lasă tăcerea să cânte

imnuri de dragoste

şoptite la urechea

celui ce vrea să dispară.

………………………………..

Doamne, ce nebunie.

bărbatul fatal,

femeia fatală…

Ce lume!

O lume mâncată de boală.

PICIOR PESTE PICIOR

Picioarele stau

picior peste picior.

Cel de deasupra, prinţul.

Iar celălalt cerşetor.

Şi ambii fraţi asistă

la dura înfruntare

a mâinilor surori,

celebre dansatoare

al lebedei balet,

din care cea înfrântă,

cu aripi ca de ceară

va încerca să zboare

sortită să dispară

(O, dragul de Cervantes)

Din tronul lor, cei doi

privi-vor nevăzutul suflet

al celei dispărute

urcând treaptă cu treaptă

pe infinita scară

de-a pururea trimisă

din carul îngeresc,

salvând pe păcătoşii

ce iubesc, şi se agaţă

de marea roat-a vieţii

rostogolită-n răsărit,

icoan-a dimineţii.

Dar tragicul o să se-ntoarne

în inimile lor

când fiecare va dori

s-ajungă şi prinţ şi cerşetor.

DESENUL DIN PALMĂ

Doamne, de când o căuta. Se înserase. Mi-am aprins candela şi-am început să citesc. Când, după miezul nopţii, am simţit bătăi abia înţelese la porţile inimii. Era, bănuiam, cineva venit de departe, sfârşit, de oboseală. Poate un bătrân rătăcit prin labirintul viselor mele.

Deschid.

O lumină orbitoare, de pe altă planetă, mi-a inindat sufletul, tăindu-mi respiraţia.

În mijlocul ei, o copilă cu ochi imenşi ce părea copleşită de griji, stătea nemişcată… atât de frumoasă în rochia-i strălucitoare a reîntunericului, atât de ciudată.

Înmărmurit n-am putut scoate un sunet.

Mi-a întins mâna. Să răspund mi-era teamă.

Şi totuşi, instinctiv am dus braţul spre palma-i deschisă. Pe ea se profila un fel de tatuaj greu de desluşit. Dar când s-o cuprind… nu era nimic în locul acela. Uimit, am încercat din nou.

Inutil, nimic palpabil. Numai lumină. După care s-a stins totul.

Nopţi la rând auzeam bătăile de la porţile inimii; o simţeam atât de aproape, iar când s-o ating alunecam mereu înapoi. Ani la rând cu o tenacitate de nebun, am încercat s-o ajung, crezând că în sfârşit… dar n-a fost să fie.

Pierdusem orice speranţă când, noaptea trecută pe o furtună care mi-a invadat trupul am auzit cântec etern. Grăbit am strigat în mine: Aşteaptă, aşteaptă şi am încercat tremurând să deschid.

Fără să vreau m-am privit în oglindă.

Se făcuse atât de târziu… cum n-a mai fost niciodată.

Prea târziu.

Reclame