Cristina Nichituş Roncea – « Precum în cer, aşa şi pe pământ »

           Album de Fotografii – călătorie foto prin lumea ortodoxă românească

                          „Întâlnirea cu Moş Crăciun: Părintele Justin Pârvu

Am ajuns prima oară la mănăstirea Petru Vodă in seara de Crăciun. Luminau stelele, ninsese, totul era alb, iar maicile se pregăteau să meargă cu colindul. Iată-mă umblând, împreuna cu ele, de pe un deal pe altul, din chilie in chilie. “Lerui, Doamne, Ler / au pornit cu pluguşorul / îngerii prin cer”. Intrasem, pe nesimţite, în călătoria din poveste. La căsuţa cu cei mai mulţi pelerini, în noapte, uşa s-a deschis şi din chilie a ieşit chiar Moş Crăciun, aşa cum îl ştiam dintotdeauna: un patriarh înalt, cu barba albă, un zâmbet care-ţi încălzeşte inima şi o privire care ştie întreaga-ţi viaţă, dacă ai fost sau nu cuminte. Intrasem în Rai. Am simţit că această întâlnire cu Părintele avea să îmi schimbe viaţa.

Îmi doresc ca albumul acesta să aducă un smerit omagiu marelui mărturisitor al ortodoxiei române Justin Parvu, ctitorul Mănăstirii Petru Vodă, la 20 de ani de când s-a pus piatra de temelie a sfântului lăcaş închinat martirilor din temniţele comuniste. Fără binecuvantarea, viziunea şi caldura sa parintească, aceste imagini nu ar fi existat.”

note

“Unul si acelasi fotograf poate face zeci de feluri de poze. Uneori, cu unul si acelasi aparat. Poate raspunde unei comenzi de reportaj; poate imortaliza cunostinte, situatii, locuri; se poate mira, bucura, induiosa pe cont propriu, acumuland poze “pentru sertar”; poate “fura” nostalgii, ezitari, asteptari, inaltari si uniri colective de care imaginea da seama mai bine decat propria lui judecata ; poate declansa ca sa-si asigure o amintire plata si poate obtine… un miracol. S-au asezat in acest album peste 210 cadre ca sa spuna povestea unui fel de a fi din interiorul ortodoxiei romanesti, asa cum arata ea in ultimii doi-trei ani (2008-2011).

Cristina Nichitus Roncea si-a deschis aici arhiva de mirean care fotografiaza in biserici si manastiri, in atelierele si bucatariile lor, in chilii si prin muntii in care calugarii se duc “la pustie”.

A avut sansa de a fi acceptata si ingaduita cum putini sunt, gratie unui firesc si unei simplitati inspirand liniste si incredere.

Sentimente justificate din ceea ce se poate vedea in album: o priza directa a evenimentului, iar nu punerea lui in scena; bucurii mari si sarbatori ale inimii, nu o antologie a fastului; momente de meditatie autentica si altele de munca la fel de adevarata, care tin laolalta viata spirituala si intruchiparea ei materiala, cerul si pamantul existentei, iar nu plasmuiri eterice asociate cu cine stie ce abstractii.

Pentru cei care vor sa-si curete sufletul, ca si pentru cei care nu cunosc aceasta anume Romanie sau pentru strainii care n-o cunosc deloc, invitatia la calatorie prin ortodoxia rasariteana de la noi are gustul fermecat al traditiei traite chiar la timpul prezent.

Printr-un noroc, obiectivul proaspat al aparatului de fotografiat s-a mutat de pe monumentul de arhitectura mereu pus in rama pe omul in rasa neagra care matura imprejurul lui, pe cel care aprinde candela, coase vesminte preotesti, duce vitele la pascut si ingrijeste de batrani ! O mica deplasare de accent: pasul de furnica dintre idee si inima.” (Adina Keneres – Editura Compania)

cuvânt înainte 

“Albumul doamnei Cristina Nichituş Roncea oferă o imagine mai puţin obişnuită a vieţii ortodoxe din România. De obicei, lucrările de acest fel stăruie asupra valorii artistice a ctitoriilor – mănăstiri sau biserici de mir – din ţara noastră şi a comorilor de artă şi cultură – icoane, obiecte de cult, manuscrise, cărţi – păstrate între zidurile lor. De astă dată însă, obiectivul fotografic a urmărit altceva: trăirea întru Domnul a celor care au căutat mântuirea prin desăvârşire, dar şi legătura lor cu lumea credincioşilor, în mijlocul cărora continuă să trăiască.

Pentru a înţelege mai bine crâmpeiele de viaţă bisericească – monastică, în primul rând – coborârea la obârşie este necesară. Una din caracteristicile creştinismului românesc este pătrunderea şi răspândirea învăţăturii lui Hristos de-a lungul unei lungi perioade, de la timpurile apostolice la încheierea etnogenezei românilor.

Dacă în cazul bulgarilor, ungurilor, ruşilor, de pildă, cunoaştem momentul, când un conducător politic – ţar, rege, mare cneaz – a impus creştinismul poporului său, românii apar dintru început ca un popor creştin. Miracol şi enigmă, întocmai ca şi continuitatea daco-romană, apoi română, la nord de Dunăre, în perioada migraţiilor (secolele III-XIII) s-ar putea repeta. În fapt însă, difuzarea creştinismului şi formarea poporului român au fost două procese concomitente, care s-au asociat în chipul cel mai strâns. Creştini am fost de când am apărut ca neam.

În Evul mediu, în lumea creştină, orice autoritate politică, era, în mod obligatoriu, dublată de una religioasă: alături de voievod, cneaz, rege stătea un prelat – episcop, mitropolit sau, la nevoie, un stareţ care-şi dobândise o autoritate spirituală. Când s-au întemeiat domniile româneşti, voievozii au avut alături ierarhi recunoscuţi de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.

Aşa cum creştinarea românilor s-a desfăşurat pe tăcute şi neştiute, tot astfel, în împrejurări care rămân în obscuritate, în spaţiul carpato-dunărean, organizarea bisericească s-a aflat sub semnul hesihasmului (isihasmului), acel curent, care, originar încă din secolele IV-V, s-a afirmat plenar în secolul al XIV-lea prin învăţătura Sfântului Grigore Palama. Obiectivul lui era înălţarea, prin asceză, a omului până la perceperea luminii taborice, a strălucirii Mântuitorului, vădită în Schimbarea la Faţă. Atingerea unei trepte atât de înalte, de curăţie sufletească şi de comunicare cu Dumnezeu, pe Care „a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor”, cerea o forţă spirituală, capabilă să lupte cu ispitele şi să găsească, prin rugăciunea neîncetată, calea spre Domnul.

Dacă, atunci, în secolele XIV-XV şi chiar mai târziu, până la reînnoirea paisiană nu am avut clerici de rafinamentul teologic al palamiştilor, în schimb, hesihaştii români au devenit sihaştrii, pustnici, călugări retraşi în solitudine, dar gata oricând să dea sfatul cel bun pentru zidirea spirituală sau conduita în lume. Termenul însuşi de „sihastru” şi, mai ales, locul ocupat de el în imaginarul popular – unde este înconjurat de respect – dă măsura legăturii puternice dintre trăirea isihastă şi percepţia ei în masa credincioşilor.

Ajungem astfel la altă trăsătură a monahismului românesc: dialogul permanent dintre monahi şi laici. Trei factori sunt de avut în vedere pentru a înţelege această realitate. Mai întâi, permeabilitatea socială: în imensa lor majoritate, călugării au aceeaşi origine rurală ca şi masa credincioşilor. Ţăranul se recunoaşte în ţăran, în graiul, reprezentările, obişnuinţele atât ale unora, cât şi ale altora. În al doilea rând, rezultat al împrejurărilor vitrege – am fost mereu „în calea răotăţilor” – numai o elită cu totul restrânsă a clerului avea o înaltă cultură teologică; grosul clerului călugăresc şi mirean se împărtăşea din aceeaşi cultură de sorginte populară, ca şi credincioşii care îl frecventau. Dialogul devenea astfel foarte lesnicios. În sfârşit, prin stilul de viaţă, călugărul, supus ascultării, avea de îndeplinit diverse munci fizice, care, într-o lume agrară, erau, de regulă, activităţi legate de cultura pământului şi creşterea vitelor. Ţăranul, venit la mănăstire, vedea pe „părintele” lucrând la câmp sau îngrijind de vitele sau stupii mănăstirii, întocmai ca şi el în gospodăria lui.

Toate acestea „au spart” zidurile mănăstirii şi au integrat organic comunităţile călugăreşti în societatea românească. Respectul credinciosului de rând pentru omul în rasă nu-l înstrăinează în nici un chip pe cel din urmă de cel dintâi. Cleric şi laic se află într-o desăvârşită unitate spirituală şi mentală.

Aceste trăsături ale vieţii bisericeşti s-au păstrat nealterate din Evul mediu până astăzi. Este ceea ce explică locul eminent ocupat de Biserică în viaţa societăţii, prestigiul de care ea se bucură, forţa credinţei vădită, cel mai pregnant, în marele aflux de credincioşi la sărbătorile Bisericii.

Imaginile doamnei Cristina Nichituş Roncea ilustrează perfect aspectele caracteristice ale trăirii ortodoxe, cu precădere în lumea monastică, înfrăţirea, atât de firească, într-o religie a iubirii, între cleric şi mirean. Călugărul se roagă şi munceşte – ora et labora! –, iar laicul, beneficiar al ostenelilor celui dintâi, îl priveşte cu iubire şi respect.

Într-o vreme când desacralizarea, confuzia şi, mai presus de toate, păcatul sunt atotputernice, fotografiile din acest album au putere reconfortantă. Doamna Cristina Nichituş Roncea a izbutit, prin arta sa, dar, mai ales, prin forţa sufletului, să coboare Cerul pe pământ şi să ne smulgă, fie şi pentru o clipă, din mizeriile cotidianului pentru a ne înălţa într-o lume purificată. Cartea de faţă este, deopotrivă, o sursă de inspiraţie şi o chemare la împărtăşirea unor valori de esenţă divină. Indiferent de opţiunea celui care o va lua în mână – credincios sau ateu – cartea îi va fi de mare folos.” Acad. Florin Constantiniu.

prin bunăvoinţa :  http://precum-in-cer.ro/
http://www.youtube.com/precumincer


Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cristina Nichituş Roncea, Florin Constantiniu, foto, Iustin Pârvu și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Cristina Nichituş Roncea – « Precum în cer, aşa şi pe pământ »

  1. antoneta doina zice:

    Felicitari.Este o realizare de exceptie !

  2. Pingback: Un album care te incalugareste. Corneliu Vlad, Ziaristi Online si Fotomagazin.ro despre Precum in cer, asa si pe pamant | "Precum in cer, asa si pe pamant"

Comentariile sunt închise.