Puiu Costea- proze

                              Şotronul alb

Motto: „Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri, razele de lună”(Lucian Blaga)

Deasupra mea, cerul, ca o mare întoarsă… „Iris imens de ochi dumnezeiesc” în creştetul Universului. Pe ţărmul îndepărtat al sufletului, eu aşteptând corabia pierdută în mările timpului. Liniştea nopţii îmi ţiuie-n urechi. Gâlgâie în mine zidul atâtor ani de aşteptate… Cu mâna streşină la ochi privesc în zarea fiecărui gând. Limbile ceasului aleargă bezmetice prin poemul orei zero. Acest galop schimbă destinul, aducând la ţărmul orizontului Fata Morgana, flămândă de trupul meu plin de furtuni. Un cântec de sirenă.. Vraja sângelui face să vibreze o harpă. Făgăduinţe de lotus arse pe rug, iluminând o amintire. Ca-ntr-o datină venind din primejdii, paşii caută urma ştearsă a acestui vis.

Din galaxiile sincerităţii am adus aici, pe ţărmul acestei primăveri, toate firele de nisip scurse într-un an de aşteptare. Cerul aparţine timpului iar noi aparţinem şansei acestui timp. Visez pe acest ţărm lipit cu fruntea de zborul ochilor tăi şi tu mă întrebi: „ce culoare au acum ochii mei?…”

Într-o asemenea noapte, bolnavă de linişte, când verbul a fi e un lux nepermis, întind mâna şi ea prinde a mirosi a cimbru sălbatic. Lanţul clipelor zornăie în albeaţa acestei ediţii terminate în zori.

Te caut!… Las un mesaj… O dâră de lumină într-un apel telefonic… Logaritmii acestui ceas se strivesc de sfârcul ţigării pe care uit să o mai aprind. Vocale rotunde te strigă. Ele nu mint. Sunt vii. Se leagă-ntre ele cu parâme de rouă să nu dispară în Triunghiul Bermudelor din cerul gurii mele.. Tu îmi  spui: „ce folos, cuvintele… Faptele vorbesc!” Te privesc aşa cum te-aş privi după o sută de ani…

Se apropie zorii. Clipa devine o tablă a înmulţirii cu zero. Tot spaţiul din jur e un şotron alb. Sar într-un picior până ajung la celălalt capăt. Acolo, deodată, eşti tu.

„E atâta linişte în jur..”

                                                   Târziu în devreme

„Îmi plac bătăliile clipelor afurisite; ceea ce nu­-mi place e încrâncenarea cu care galopează timpul spre etc. Spunea cu ani în urmă o poetă: „Ziua de azi se spăla din farfurii…”, dar coaja abia presimţită a realităţii e o năvălire acum, flămândă de întâmplări viitoare. Spiritul singur tremură la gândul nevederii, prizonier dincolo de cete şapte împletiri de drumuri. Nicăieri, ca aici şi tu ştii, nu asfinţeşte mai frumos soarele în septembrie. De altminteri, fără a pune la socoteală drumul acestei veri către echinocţiul de toamnă, noi am zidit în flori şi în ierburi, un răspuns dat eternităţii: nu putrezeşte un nume adorat pe drumul singurătăţii, ci numai umbra cuvântului rostit în nebotezul adevărului.

Bucuria prezenţei, timbrul vocii, ca o dimineaţă seni­nă, zâmbetul, aripă de cântec tăcut, înalţă acum o poartă prin care vei intra din nou odată cu visul.

În cearcănul său luminos, singurătatea de tine e altfel… Spinii clipelor săpate devin stalactite şi stalagmite într-o peşteră în care ecoul umblă încet să nu strivească devenirea. Cum altfel aş putea să nu mă nărui viu în cotidian şi din cotidian în vis?

Prin colbul lumii mărşăluiesc fără să ştiu precis reperul ajungerii, dar, din vis, zbor cu aripi de şindrilă şi chiar de voi cădea, precum Meşterul Manole, o fântână din mine va naşte izvorul şi o mănăstire va chema în ea credinţa ca cel mai omenesc sentiment – dragostea – este posibil.

Timpul fuge mai adumbrit ca izvorul de piatră rară, risipinduse-n descântecul plecării, în pierderi şi în dor. La graniţa dintre rai şi iad, noaptea şi ziua stau de-a valma, zodiile n-au zodie şi cel mai parşiv cuvânt e nicăieri.

Nălbarul vine doar să cheme misterul şi lutul şi în florile abisale nu zboară fluturi ci se oglindeşte propria viaţă.. Când cobor din viaţă pe pământ, ard în altare smirna ideilor reconstituind drumul pe care ţi l-am întins la picioare. El te va conduce la mine, acolo unde instinctul e paznic de far, luminând naşterea clipelor viitoare. Târziu în devreme şi devreme-n târziu, eu sunt precum jucătorul de şah aşteptând această partidă în care atât piesele albe cât şi negre au lunecări crepusculare sub „gambitul damei”.

Îţi privesc palma! Sub linia capului, sub linia norocului, sub linia destinului văd conturată precis linia orizontului. Avem aceeaşi deschidere.

Priveşte oglinda ceasornicului mut
Clipa e încă aripă tandră
De azi mi-am pus sufletul pe scut
 Să fie pentru tine ofrandă.

Nu se poate concepe zbor fără jertfa, cum nu poate exista realitate fără vis.

Deocamdată e încă târziu în devreme.”

Reclame