Arhimandrit Ciprian Zaharia – in memoriam

fost Stareţ al Sfintei Mănăstiri Bistriţa, Neamţ
Fiul Eleonorei şi al lui Vasile Zaharia, fiind al patrulea copil din cei nouă fraţi (două fete şi şapte băieţi). A urmat cursurile primare în satul Boroaia şi Şcoala normală din Roman, intenţionând să devină învăţător, dar credinţa puternică în Dumnezeu l-a făcut să urmeze calea călugăriei, astfel a intrat în viaţa monahală de la Mănăstirea Secu

pe când avea doar 17 ani (1950-1953). Urmează apoi Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ (1953-1958), Facultatea de Teologie Bucureşti (1958-1963). În anul 1963 susţine licenţa în teologie, în cadrul catedrei de Istoria Bisericii Universale, cu teza: Patriarhia din Ierusalim. În anul 1974 este stareţ al Mănăstirii Bistriţa, iar din 1984 este arhimandrit. Din anul 1992 este exarh al aşezămintelor din Neamţ. A publicat numeroase articole (peste 300) atât în reviste din ţară, cât şi din străinătate, printre care şi în publicaţia Mănăstirii Shefton din Japonia, despre Mitropolitul Iosif I Muşat. În anul 1990 fondează revista de spiritualitate ortodoxă Credinţa Neamului, care a atras un număr considerabil de colaboratori de marcă. A reconferit autoritate Sf. Mănăstiri Bistriţa, modernizând-o şi atrăgând atenţia asupra ctitorului ei, Alexandru cel Bun. Organizator de excepţie a amenajat în incinta mănăstirii un Muzeu foarte bine documentat.

Părintele Ciprian de la Bistriţa – restaurator al unui leagăn de civilizaţie medievală

 (ÎPS Ioachim Băcăuanul – Episcop vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului)

„Pentru monahismul românesc, în general, şi pentru obştea mănăstirii Bistriţa, în special, sărbătoarea Crăciunului din decembrie 2007 a fost cernită de trecerea în odihnă veşnică a părintelui proin-stareţ, arhim. Ciprian Zaharia.

Tristeţea şi doliul au coborât ca un văl peste necropola domnească a lui Alexandru cel Bun, dar şi peste noi, mulţimea ucenicilor şi prietenilor care am stat în prejmă-i şi pentru care el a avut mandatul de la Dumnezeu şi Biserică să ne acorde paternitate spirituală. Mă număr printre aceştia şi- mi exprim compasiunea şi recunoştinţa faţă de stareţul şi părintele meu, lângă care am petrecut un anume timp pentru a împlini lucrarea misionară la care am fost chemat de Dumnezeu.

Numire providenţială în vremuri de restrişte

Pentru mine, părintele Ciprian a fost un călugăr complex, atipic. A intrat în osteneala mănăstirească de tânăr, acum 60 de ani. Cunoştea viaţa monahală sub toate aspectele şi ungherele ei cele mai profunde. Deşi se contopea cu obştea mănăstirii Secu, unde şi-a început viaţa călugărească, personalitatea sa şi-a creionat-o în mănăstirea Bistriţa.

Pe la jumătatea anului 1979, după trecerea în veşnicie a arhim. Dionisie Velea, patriarhul Teoctist, pe atunci mitropolit al Moldovei şi Sucevei, 1-a numit stareţ al acestei vetre monahale. în urma decretului 410 doar câţiva călugări bătrâni, alături de stareţul arhim. Dionisie, mai întreţineau o brumă de pravilă în biserica voievodală a lui Alexandru cel Bun. Numirea părintelui Ciprian ca stareţ a fost providenţială pentru Mănăstirea Bistriţa.

Pe atunci mă consideram vieţuitor al acestei mănăstiri, deşi aveam ascultarea la Schitul Tarcău, aşezământ monahal dependent de Bistriţa. în iunie 1980, terminam studiile de teologie la Institutul Teologic „Sf. Ecaterina” din Bucureşti, şi ca de obicei, veneam acasă, adică la schit. După tradiţie, treceam pe la Bistriţa să mă închin la icoana Sfintei Ana şi să cer, cum se cuvine, binecuvântare stareţului mănăstirii pentru a pleca mai departe, la schit. N-a mai fost aşa. Părintele Ciprian plănuise altceva pentru mine. îmi amintesc, parcă era mai ieri, că m-a primit cu bucurie şi mi-a zis: „Drăguţule, de acum nu mai pleci la schit. Rămâi aici, că avem multă treabă!”

Ocrotitor şi paravan împotriva comuniştilor

Pe atunci, trăiau aici câţiva părinţi deosebiţi, trimişi la Mănăstirea Bistriţa cu domiciliul forţat de autorităţile comuniste. Se pare că stareţul Ciprian avea obligaţia să-i supravegheze.

Alăturându-mă şi eu acestora, la foarte scurt timp mi-am dat seama că părintele Ciprian nu era un supraveghetor pus de comunişti, ci, mai curând, un ocrotitor al nostru, căci toate privirile braţului secular care ne urmăreau la orişicare pas se loveau de oaravanul nrotector al nersonalitătii părintelui – să nu uităm – părintele Ioanichie Bălan scria lucrarea, de pionierat în spiritualitatea românească, „Patericul Românesc”, „Vetrele de sihăstrie românească”, „Convorbirile duhovniceşti”; apoi, părintele Iustin Pârvu, zi şi noapte, primea credincioşi din toate categoriile sociale, cărora le ogoia suferinţele; părintele Martinean Conuţ, Isichie Basarabeanul, Hrisostom, Modest, spovedeau credincioşii, iar părintele Marchian, de trei ori pe zi şi o dată la miezul nopţii citea, în faţa icoanei Sfintei Ana, Moliftele Sfântului Vasile cel Mare.

A zidit mănăstire în piatră şi în suflete

Încă de la sosirea mea în această obşte, părintele Ciprian m-a tuns în călugărie şi mi-a rânduit multiple ascultări. Eram primul călugăr după o întrerupere de 30 de ani la această mănăstire. Pentru cei care nu ştiu, complexul arhitectural al acestei mănăstiri, în anul 1980, era aproape o ruină. Părintele stareţ Ciprian, fără să deznădăjduiască, cu răbdarea care-1 caracteriza, cu tact şi pricepere, a început munca de a

restaura, rând pe rând, edificiile mănăstireşti de valoare istorică, şi anume: Casa voievodală a lui Alexandru cel Bun, Casa Petru Rareş unde, cu ajutorul soţilor arheologi Bătrâna, a organizat un frumos muzeu. S-a continuat cu ridicarea din temelie a corpului administrativ din spatele bisericii şi corpul de chilii din incinta mănăstirii. După ce a terminat incinta, a trecut la construirea clădirilor şi a acareturilor gospodăreşti din afara zidurilor mănăstirii. Nimic nu făcea la întâmplare şi fără consultarea personalităţilor celor mai competente ale timpului. Arhitecţii medievişti Ştefan Balş şi Ion Antonescu veneau şi urmăreau lucrările de la Bistriţa, ca acestea să se execute potrivit exigenţelor cerute de normele în vigoare.

Mare stareţ nonconformist

Din 1959 până în anul 1980 în biserica voievodală de la Bistriţa se oficia doar puţină slujbă, ca la o parohie. Cu venirea părintelui Ciprian s-a reînceput oficierea slujbelor religioase, după toată regula monahală şi tipiconară. Apoi, dacă eu am fost primul călugăr de la Bistriţa după 30 de ani, tuns de părintele Ciprian, după mine s-au închinoviat aici câteva zeci de tineri, care s-au angajat, sub tutela părintelui Ciprian, să dea viabilitate acestei ctitorii voievodale. Pe toţi ne-a ocrotit acest mare stareţ nonconformist, cum era supranumit adesea în acea epocă. După anul 1990, numărul vieţuitorilor de la Bistriţa a sporit şi mai mult, încât părintele Ciprian a fost nevoit să înfiinţeze un număr impresionat de schituri, dintre care o parte au ajuns, acum, mănăstiri de renume. Aşadar, la acest moment al bilanţului, putem afirma că părintele stareţ, arhim. Ciprian, se poate număra printre cei mai mari stareţi care s-au perindat, de-a lungul celor mai bine de 600 ani de existenţă, la această mănăstire. El poate fi considerat şi un adevărat ctitor, alături de marii voievozi- ctitori, care şi-au pus amprenta de-a lungul istoriei asupra acestei mănăstiri: Alexandru cel Bun, Ştefan cel  Mare şi Sfânt, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanul şi alţii.”

Arhimandritul Ciprian Zaharia – un străjer în vremuri de restrişte

           (Arhimandrit Timotei Aioanei – Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor)

„În anii ’80, când l-am întâlnit pentru prima dată, arhimandritul Ciprian Zaharia părea un om închis, sobru, preocupat de lumea lui şi mai puţin deschis către cei din preajmă. Stăreţea la Bistriţa, voievodala ctitorie a lui Alexandru cel Bun, mănăstire care şi-a scris, multă vreme, istoria pe aceeaşi pagină cu Neamţul. Ce a însemnat stăreţia lui la Bistriţa a spus-o clar unul dintre ucenicii săi de altădată, Prea Sfinţitul Ioachim Băcăuanul: „una dintre cele mai rodnice şi mai lungi stareţii din întreaga istorie a mănăstirii”. Şi asta nu doar din pricina anilor mulţi (1979-2005), cât mai ales a realizărilor din timpul acela de răscruce.

Ciprian Zaharia a venit la Bistriţa când avea vreo 50 de ani. Până atunci fusese, timp de 35 de ani, unul dintre diriguitorii vieţii călugăreşti de la Secu. Mi-a vorbit în multe rânduri despre viaţa unor monahi adevăraţi care vieţuiau la Secu înaintea decretului comunist, care i-a expulzat din mănăstire. Nu i-a uitat niciodată. La slujbele pe care le săvârşea, îi pomenea într-un lung şir de nume desprinse parcă dintr-un calendar aghioritic şi, o dată pe an, ori mai des, le făcea câte un praznic după rânduiala pământului românesc.

Prin ce s-a caracterizat perioada de stăreţie a părintelui Ciprian. În primul rând prin abilitate în vremuri de încercare şi presiune puternică faţă de Biserică, în general, şi monahism, în special.

Datorită acestei abilităţi, contestată uneori în mediile eclesiale, Bistriţa a devenit o mănăstire cunoscută şi cercetată de credincioşii zonei, dar şi de pelerinii veniţi de departe pentru a-i întâlni pe duhovnicii vestiţi care se nevoiau acolo: Marchian Ciubotaru, Martinian Conuţ,Hrisostom Asavei, Ioanichie Bălan, Iustin Pârvu şi alţii. Unii dintre ei, urmăriţi de serviciile secrete, au mărturisit până la urmă că s-au aflat atunci într-o oarecare siguranţă între zidurile mănăstirii. Aceştia, împreună cu alţi călugări mai tineri, au pus umărul la refacerea vieţii duhovniceşti din vechea chinovie. În miez de noapte, când prin mănăstire nu mai mişunau ochii iscoditori, slujbele îşi urmau cursul de veacuri, reînnodând tradiţii bătrâne şi predând mai departe, celor tineri, dorul după înălţimile Taborului. Tot la o slujbă de priveghere s-a făcut prima călugărie, după 30 de ani de interdicţie. Şi apoi, tunderile în monahism au fost multe, la fel şi hirotoniile. O parte dintre monahii de atunci au rosturi înalte în Biserică şi duc mai departe, acolo unde se află, tradiţia acestei mănăstiri istorice şi sfinte. În mănăstirea Bistriţa, pe lângă împrospătarea duhovnicească s-a lucrat mult şi din punct de vedere edilitar – gospodăresc. Ridicarea caselor monahale din incintă, renovarea palatului domnesc, a gospodăriei, construirea unei biserici în stil tradiţional în cimitirul mănăstirii şi alte lucrări importante, au însemnat toate la un loc ani de trudă, jertfa, cheltuieli şi timp preţios. S-a spus în zilele înmormântării stareţului Ciprian că mănăstirea a fost vizitată în anii aceia de oameni importanţi, cu nume sonore şi cu poziţii înalte. Unii dintre ei au ajutat, chiar dacă formal aparţineau ideologiei potrivnice, la finalizarea lucrărilor amintite. Tot atunci, mănăstirea a fost gazdă bună pentru numeroşi oameni de cultură, scriitori, pictori, artişti.

Milostiv şi primitor de Străini

Arhimandritul Ciprian a făcut şi pentru ei numeroase fapte bune, a fost milostiv şi primitor de străini. Unii scriitori, aşa cum a fost Ioan Alexandru, i-au închinat câteva poezii, precum cele din „Imnele Iubirii” şi „Imnele Moldovei”, rămase ca un testament al poetului pentru Ţara Muşatinilor. Părintele Ciprian a ajutat mulţi tineri să urmeze şcoli teologice, le-a cumpărat haine şi cărţi, le-a dăruit primul veşmânt şi primul liturghier. Mulţi oameni ai Bisericii, astăzi cu diferite slujiri, păstrează imaginea unui monah milostiv, rugător, veghetor pentru mănăstire şi pentru bunul ei mers. Pe de altă parte, el s-a confruntat şi cu neîmpliniri, cu omeneşti eşecuri, cu nelinişti şi împotriviri. Se vorbea uneori de vigilenţa nestăpânită a unor demnitari zonali care aduceau mereu în discuţie „problema mănăstirii Bistriţa şi a oamenilor ei”. Probabil că pentru a rezista în anii cei mai înverşunaţi ai regimului comunist a trebuit să se plătească un tribut. Cu toate acestea, tributul amintit a salvat esenţialul. Mănăstirea Bistriţa a înfruntat vijelia şi a ieşit la liman cu nădejde în vremuri mai bune.

Un stareţ în vreme de încercare

În ultimii ani ai vieţii, arhimandritul Ciprian Zaharia s-a schimbat foarte mult. Nu mai era străjerul neadormit, nici ochiul de vultur care scruta întreaga aşezare.

S-a retras într-o lume a lui, nepăsător parcă la multele probleme care se întâlneau la tot pasul. în această perioadă l-am mai întâlnit de câteva ori. între momentele de amnezie avea şi unele în care-şi amintea de oameni şi locuri prin care trecuse în viaţă. I-am ascultat aşadar amintirile şi am reţinut câte ceva din fiecare. Nu mai era Ciprian de altădată, pe lângă care treceai tremurând. Ciprian de acum era ca şi un „prunc fără răutate”, fără resentimente, fără griji şi orgolii. Era, aş zice, pregătit pentru Judecata din urmă. De ce oare s-a petrecut trecerea lui în lumea veşniciei tocmai în ziua pomenirii Sfântului Nicodim de la Tismana? Va fi avut evlavie monahul nemţean pentru marele avă care a zidit atâtea mănăstiri? Ori poate că aşa a fost hotărât pentru arhimandritul Ciprian, care a încercat şi el să întemeieze mănăstiri şi schituri noi, multe la număr, după modelul marilor părinţi îndrumători de obşti şi ctitori de lăcaşuri Sfinte. Oare s-a întâmplat aceasta pentru multele privegheri de la miezul nopţii la care părintele Ciprian era nelipsit?

A fost arhimandritul Ciprian un monah cu lungă slujire, un stareţ în vreme de încercare, un suflet bun, ascuns într-un veşmânt învechit.

Un om sub vremi, care şi-a dus crucea printre spini şi mărăcini în vremuri pe care noi nu le înţelegem pe deplin.”

*

Mariana Gurza –  Ciprian Zaharia – Un ctitor voievodal

poetă, Timişoara

poetă, Timişoara

                               Una dintre cele mai importante ctitorii muşatine din Moldova este Mănăstirea Bistriţa, situată la 8 km de Piatra-Neamţ, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Un loc care vorbeşte de la sine despre istoria neamului, având un trecut spiritual şi cultural incontestabil. După tradiţie, primul ctitor este considerat a fi Petru I Muşat (1375-1391), dar adevăratul ctitor al Mănăstirii Bistriţa este voievodul Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432).

>>>Icoana Sfintei Ana, dăruită de Alexandru cel Bun, prezentă şi acum în mănăstire, are o importanţă deosebită din punct de vedere artistic, istoric şi spiritual. Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu şi-au înscris numele în rândul ctitorilor prin daniile făcute.

În perioada când Mănăstirea Bistriţa s-a aflat sub administraţia bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, numeroase odoare, manuscrise au fost înstrăinate. Răscoala eteristă din 1821 a afectat mănăstirea, fiind devastate mormintele ctitorilor şi pierzându-se din nou obiecte preţioase.

În perioada Primului Război Mondial, mănăstirea a adăpostit răniţi, copii orfani ce au fost crescuţi şi educaţi sub zidurile sale.

Un document de mare preţ scris în limba slavonă se regăseşte şi acum la Mănăstirea Bistriţa, Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, din anul 1407, un document de referinţă privind trecutul medieval al Moldovei. Începând din anul 1967 şi mai ales sub stăreţia Arhimandritului Ciprian Zaharia, Mănăstirea Bistriţa, dintr-o ruină a devenit astăzi un lăcaş al frumuseţii şi al istoriei Neamului Românesc. S-a consolidat turnul de intrare al lui Petru Rareş şi tumul clopotniţă al Sf. Voievod Ştefan cel Mare, zidul de incintă, biserica voievodală, Casa Domneasca, Şcoala Domnească, chiliile călugărilor.

Ciprian Zaharia, care intrase în rândul monahilor când avea 18 ani a fost „salvat ca prin minune de Patriarhul Iustinian de avatarurile Decretului din 1959”. A fost adus în anul 1979 la Mănăstirea Bistriţa, de vrednicul de pomenire Părintele nostru Teoctist, având cea mai lungă stăreţie din veacul al XX-lea, în care îşi desăvârşise lucrarea. A reuşit să reînvie tradiţia monastică, oficiind prima călugărie după 30 de ani de interdicţie, şi anume cea a actualului Arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului, PS Ioachim Băcăuanul. A fost si un harnic restaurator al ctitoriei lui Alexandru cel Bun, la finalizarea lucrărilor primind şi rangul de arhimandrit.

Părintele Iustin Pârvu, ca şi alţi mulţi părinţi ce au făcut mulţi ani de puşcărie politică, şi-a găsit adăpost la Mănăstirea Bistriţa, sub oblăduirea părintelui stareţ, arhimandrit Ciprian Zaharia. După 1990, în cimitirul Mănăstirii Bistriţa a construit o biserică din lemn în stil tradiţional şi a iniţiat înfiinţarea unor schituri noi. O prezenţă benefică acestui colt de rai, pentru care s-a străduit şi a păstorit 26 de ani ca stareţ.

Deţinuse şi funcţia de exarh al mănăstirilor din Neamţ, în perioada când mănăstirile aveau nevoie de oameni destoinici. Tot el a ajutat la redeschiderea unor vechi mănăstiri. A rămas şi în amintirea scriitorilor care i-au închinat câteva pagini sau rânduri, între ei amintindu-1 pe poetul Ioan Alexandru care i-a dedicat câteva poezii. În ultimii ani ai vieţii a fost încercat de o boala grea, pregătindu-se astfel de întâlnirea cu împăratul cel fără de moarte”.

Dintr-un loc răvăşit de vremuri, Arhimandritul Ciprian Zaharia a reuşit să ridice mănăstirea maiestos. Şi-a dedicat întreaga viaţă acestui loc încărcat de istorie şi evlavie ortodoxă. A făcut ca Mănăstirea Bistriţa să-şi păstreze comoara cea mai de preţ a Ortodoxiei, credinţa statornică, tradiţia patristică filocalică şi rugăciunea neîntreruptă, dăruindu-ne prin hărnicie şi jertfă, valori de patrimoniu, „oglinzi ale împărăţiei cerurilor”,

Mănăstirea Bistriţa, aşa cum arată ea astăzi, este şi o creaţie a stareţului Arhimandrit Ciprian Zaharia. Lăcaş luminat, unde florile şi verdele vieţii mai păstrează amintirea înţeleptului stareţ.

În data de 26 decembrie 2007, la ZI MARE, Ieromonahul CIPRIAN ZAHARIA plecase printre îngeri. Se pregătise pentru marea „plecare”. îşi pregătise singur „locul”. Vrednicul de pomenire Părintele nostru Teoctist, îl aştepta… Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist era legat de acest loc amintindu-şi „cu dragoste şi plăcere” de locurile unde a îmbrăcat prima dată haina de călugăr în anul 1935, unde a primit numele de Teoctist. Vorbeau săptămânal la telefon. ”Plecarea” Patriarhului în lumea veşniciei l-a marcat pe Arhimandritul Ciprian Zaharia.

Arhimandritul Ciprian Zaharia, aparţinând unei mari generaţii de duhovnici şi stareţi, se îmbolnăvise încetul cu încetul în urma schimbării sale de la stăreţie. Fusese pensionat, deşi îşi propusese să mai facă multe pentru locul său, unde şi-a dedicat anii în slujba Neamului şi a lui Dumnezeu.

O decizie pripită, o decizie care i-a grăbit „plecarea” printre Cei Drepţi. ,Doamne, iartă-i, ca nu ştiu ce fad”

Frumuseţea locului şi înnoirile aduse de-a lungul anilor de arhimandritul Ciprian Zaharia au rămas. Dar parcă lipseşte ceva… Acel suflet viu ce anima odată obştea mănăstirii… S-au schimbat multe în mănăstirile din Moldova…Am întrebat de locul de veci al bunului stareţ. Un monah, cu ochii plini de lacrimi ne-a indicat locul.. „A fost pentru mine tată, părinte, duhovnic, m-a certat m-a învăţat, m-a iubit”.

A călugărit pe mulţi fraţi, azi unii stareţi—dar l-au uitat pe bunul arhimandrit Ciprian Zaharia, un om drept, cu frica de Dumnezeu, care acum şi-a găsit liniştea. Mai oftează în curtea umbrită, după schitul pierdut, după risipirea binelui sădit în curtea plină flori.

Aprindem o lumânare, din pare a unui vechi prieten. Ardea frumos ca şi cum mi-ar fi mulţumit..

O floare a ortodoxiei! Arhimandritul CIPRIAN ZAHARIA poate fi trecut în rândul ctitorilor Mănăstirii Bistriţa! Un ctitor ce a adus lumina pentru Neamul Românesc! Credincios lui Dumnezeu şi Bisericii Sale cât a trăit, Ciprian Zaharia şi-a „dobândit cununa de mărire”’.

Reclame